The One

Plecat sunt de acasa! La propriu! Poate si la figurat, desi sper ca nu! De aproape o luna ma aflu departe, sub nivelul marii. Cam la 10 metrii adancime, ca sa fiu mai exact. Am plecat pentru ca trebuia. Vreau sa ma dezvolt cu adevarat si asta, parea cel putin, cea mai buna varianta. Ar fi trebuit sa explic inainte ceea ce inteleg prin "a ma dezvolta" pentru ca eu vad un pic diferit lucrul asta fata de majoritatea "semenilor", dar asta, mai in colo.

Am plecat, deci, intr-o lume noua. Surprinzator, m-am acomodat destul de repede cu conditiile de aici, nu ma pot plange de prea multe. Dupa o luna de trait in lumea asta noua continui sa consider ca alegerea mea de a pleca a fost alegerea buna. Am aici acces la niste medii extraordinare atat pentru viata mea profesionala cat si pentru "distractie". Am colegi si grupuri de prieteni foarte de treaba si o groaza de ocazii de a petrece momente de neuitat alaturi de ei. Apar, totusi, momente cand "o scurta pauza" suna foarte bine...

Era noapte in orasul acesta asezat la finalul calatoriei unei mari ape Europene, in locul in care Rinul isi incheie traseul de pe uscat si se extinde-n ocean. Nu era pentru prima data cand umblam noaptea, de unul singur, dar, de data asta, era diferit. Ma simteam altcumva decat de obicei, parca era o tensiune speciala in aer. Era o temperatura calduta combinata cu cate o adiere usoara de vant. Conditiile erau destul de ciudate pentru acea perioada din an. Plimbandu-ma aiurea, am ajuns intr-un final intr-un port, care, la ora aceea, era total lipsit de viata. Nimic nu misca in el. Parca timpul ar fi fost pus pe "pause". Singurul indiciu cum ca vremea curge in continuare spre apus era sunetul valurilor negre care plesneau din cand in cand debarcaderul. Felinarele, timide ca nu cumva sa sperie de tot intunericul, radiau un fel de semi-lumina, suficienta pentru a putea vedea pe unde sa pasesc, dar, in acelasi timp, indeajuns de slaba incat sa pot vedea cerul instelat in toata splendoarea lui. M-am oprit la capatul debarcaderului, unde in fata si in lateral nu mai puteam vedea decat apa, iar de ce era in spatele meu aproape ca uitasem complet. Parca pluteam pe loc.

In acel moment, in acel loc, simteam o stare ciudata pe care parca o mai avusem pana atunci, insa niciodata atat de intensa. Eram singur! Singurul om, singura fiinta vie din acel mic univers al portului abandonat. Nu stiu, sincer, la ce varsta incepem sa ne temem de singuratate, dar cu siguranta e o varsta frageda. Suntem educati sa ne fie frica sa fim singuri. Si eu am fost "educat" la fel, dar, acum, simteam altceva decat frica. Aveam un sentiment greu de descris, care nu semana nici cu bucuria nici cu tristetea. Simteam o oarecare "suficienta". Nu eram fericit. Deloc! Dar nici trist nu eram si, pe moment, nu imi lipsea absolut nimic. 'Existam' pur si simplu, detasat de toti si de toate. Eu, doar eu, si totusi era totul, era "de ajuns".

Intr-un astfel de moment, cand stai si pur si simplu "existi", nu simti ca ai avea o stare pasiva. Ceva se intampla cu tine, te umplii constant cu o energie, care te face sa cresti, oarecum. Cred ca in acele momente poti simtii cam ce simt si stelele, dar la un nivel mult mai scazut. Si ele fac la fel. Exista si cresc.

Poate, in final, ala e "scopul". Fugim in viata dupa tot felul de lucruri, in special lucruri ce tin de partea materiala sau de orgoliul nostru. Dupa cum zicea si Roger Waters in albumul "The Wall" (in melodia "Empty Spaces", mai exact), oamenii sunt intr-o disperata cautare de asa-zisele "satisfactii" materiale si de tot mai multe "aplauze" care sa le alimenteze orgoliul, pentru ca, in final, tot cu un mare gol ("the empty space") sa ramana in suflet. Cu totii uitam adevaratul scop si ne pierdem viata asta atat de scurta pasandu-ne de ce cred altii despre noi si ne drogam cat de des putem cu cate o "achizitie" noua, de care nici nu o sa ne mai pese dupa ceva timp.

...Si stateam acolo, singur, pe debarcader si ma minunam de frumusetile lumii... Am apucat, deja, de nenumarate ori sa-mi dau de gol egoismul si egocentrismul meu, dar sunt atat de multi oameni cu mult mai egocentristi decat mine, dar, orbiti de ipocrizia lor, nici macar nu-si mai dau seama. Sunt acei oameni care cred ca totata acesta lume a fost creata special pentru ei, iar ei sunt exact la fel cu Creatorul. Acesti oameni cred ca stelele si universul exista acolo doar ca sa "le faca lor viata mai frumoasa" sau ca sa "le lumineze lor cararile". E o imbecilitate atat de usor acceptata de majoritatea oamenilor pentru ca, bine-nteles, le convine. Aleg sa creada diverse aberatii pentru ca le e mai simplu asa. In acelasi mod isi 'aleg' oamenii si religiile: care e mai convenabila, aia e "adevarata" - dar asta e un alt subiect. Daca ar fi fost asta adevaratul scop al universului, sa ne "inveseleasca nou viata", nu era necesar un univers atat de vast si de complex. Sarcina asta ar putea fi foarte bine indeplinita de o banala instalatie de Craciun mai mare si atat.

Acum, ca am demontat (sper) acea teorie care inca mai exista in capul oamenilor din ziua de azi cum ca "omul este centrul universului", revin la problema de baza: "Care e scopul/rostul?". Daca tot am vorbit pana acum despre stele si cosmos, poate gasesc in ele raspunsul. Daca stau sa analizez "viata" unei stele, observ ca, in mare, consta intr-o permanenta dezvoltare terminata cu o explozie uriasa din care rezulta un mic "cadavru", dar si materia prima din care se vor forma alte stele. Un alt fenomen crucial in viata unei stele este acela enuntat de Einstein - "Atractia universala". Fiecare stea atrage cat mai multe obiecte cosmice posibile si, la randul ei, este atrasa de un alt corp ceresc mai puternic. In mintea mea, vad o oarecare similitudine intre procesul existential al stelelor si ceea ce ar trebui sa fie viata oamenilor sau a oricarei fiinte.

Cel putin la momentul de fata, consider ca "sopul exisential" al fiecarui on este de a incerca pe cat posibil sa creasca, sa se dezvolte. Nu exista limita superioara a dezvoltarii, ci doar limite auto-impuse. Aud foarte des pe cate unii (si ma aud si pe mine, din pacate) spunand "nu mai pot sa fac ***** pentru ca...". Acelea sunt momentele in care ne limitam singuri. Nu exista acel "trebuie" cu adevarat. Pana si existenta e optionala. Daca nu vrei sa mai existi, se poate rezolva rapid, dar daca vrei sa-ti continui existenta si sa nu fie degeaba, atunci dezvolta-te!

Dezvoltarea aceasta se realizeaza prin acumulare, acumulare de energie, cunoastere, forta si alte entitati chiar asemanatoare cu tine. Personal, cred ca asta sta la baza "atractiei universale", incercarea de acumulare. In acest joc de-a "prinsea", exista tot timpul doua instante posibile: cel care prinde si cel prins. In viata, poti fi cel care atrage sau cel atras. Cand tu atragi, acumulezi si, astfel, devii tot mai maret, insa cand te aflii in ipostaza de atras, nu faci altceva decat sa te diminuezi si, in final sa dispari. Exemple de astfel de situatii cu corpuri cosmice sunt foarte multe si elocvente, dar exista si in viata "pamanteana" nenumarate exemple cat se poate de evidente. In asa-zisa societate, se pot observa oameni care atrag si oameni atrasi. La nivel "macro", dictatorii sau liderii autoritari atrag si traiesc din "energia" populatiei atrase, care, in cele din urma, nu va sfarsi cu bine, iar la nivel "micro", se pot observa cu usurinta acei lideri din orice fel de grupuri care atrag si se dezvolta, in timp ce "supusii", in cel mai fericit caz, raman la stagiul lor de baza si lucreaza pentru ascensiunea liderului lor, consumandu-si astfel energiile.

Explozia gigantica specifica stelelor e aproape imposibila pentru noi, oamenii, dar, pe parcursul vietii noastre, putem avea acele mici "explozii solare", care nu sunt altceva decat momente de creatie. Din cand in cand, unii oameni ajunsi la un anumit nivel superior, incep sa arunce in univers diverse doze de "praf stelar" sub forma operelor pe care le creaza. "Stralucirea" artistului se vede in arta sa. Prin aceste "explozii solare" sunt create mici stele stralucitoare, care nu sunt altceva decat o prelungire a creatorului si care, la randul lor, 'atrag' admiratia si energia oricarei fiinte umane cu care intra in contact.

Deci, ce conteaza pana la urma? Pentru cine si pentru ce exist defapt? Raspunsul mi se pare cat se poate de clar acum, in acest moment de singuratate deplina in intuneridul de de-asupra valurilor negre. Raspunsul e singurul lucru prezent acolo. Raspunsul sunt EU! Pentru mine traiesc, pe mine trebuie sa ma dezvolt si existenta mea trebuie sa o asigur pentru eternitate. Nu vreau sub nici o forma sa-mi pierd acest lucru din constiinta in vremurile ce vor urma. Nu vreau sub nici o forma sa devin vreodata cel atras sau influentat, ci, din contra, vreau sa atrag cat de mult pot. Nu vreau niciodata sa accept vreo restrictie sau vreo bariera sa-mi stea in cale. Eu sunt ceea ce primeaza!

I am... "The One"!

Be seeing you!