Sitting in a bunker... here behind my wall...Astept...
Astept ziua aceea care nu vine niciodata. Obosesc destul de mult batandu-ma cu morile de vant, dar nu e de ajuns. Zi de zi, moment de moment simt cum parti din mine se dizolva. Scuipa toti acid pe mine, concurand, parca, cu timpul intr-o competitie a carui trofeu e capul meu. Era si asa tinta destul de sus. Acum tot mai apare cate un ghemotoc de blana, fie alba, fie neagra, care sa-mi infunde teava. Tot ce fac e pentru un motiv, insa rezultatele sunt multe si eu cu rezultatele lucrez mai departe. Lucrez, incercand sa ating tinta sau sa fiu cat mai aproape de ea, dar parca fiecare deznodamant refracta razele, si asa strambe si neclare, ale viziunii mele.
Ma dezamagesc pe mine indoindu-ma de mine insumi, plecand-mi urechea la tot felul de opinii si indrumari care nu duc decat catre un "." (full stop). De fiecare data cand ma amagesc, intru intr-o disperare si urlu cat pot de tare, dar nu raspunde nimeni. Nu are cine sa raspunda. Nici nu ar avea cum. Ei sunt restul si atat. Ametit de ei, de ea, de ele, parca imi vine sa ma las dizolvat de tot in rest, dar contactul dureros ma trezeste la adevarata realitate si ma separ brusc inca odata, tot asa cum am facut-o si inainte. Eu nu-s de acolo. Eu nu sunt de nici unde. Eu doar sunt.
Frumos ar fi... Dar nu e! Cu incapatanarea-n vene incerc sa resurscitez cadavre ce au fost odata entitati sublime, ignorand viermii care imi danseaza-n gura. Cu ochii injectati, ma uit la ele regretand amarnic, dar nu tine de mine. Nu sunt din lumea mea. Sunt doar alte cioburi refractante.
Mi s-au si uscat ochii. Nu mai am lacrimi. S-au dus de mult la vale, pe canal, neprinse de nimeni. Oricum erau fara efect. Nici macar sa-mi spele fata nu puteau. Lasau doar dare negre de praf pe obraji. Acum degeaba se mira lumea ca privesc in gol. Nu mai sunt cu ei, stau in iluzia mea proprie unde "ei" nu exista. Se intampla, totusi, des sa plec urechea la chemari calde, scot capul si ma ard, dar, in loc sa ma invat minte, stau, ma lamentez si incep a ma acuza pe mine de vina pe care nu o port. Imi caut mie defecte si, daca nu le gasesc, mi le construiesc, iar dupa aia, ma condamn singur la cea mai grea sentinta posibila: sa ies din nou si sa incerc.
Insa acum e tot mai greu. Sentinta e tot aceiasi, dar executarea ei devine pe zi ce trece aproape imposibila. Si acum ma judec pe mine, intrebandu-ma daca nu cumva ar trebui sa zbor afara de aici. Incep sa ma dau cu capul de ziduri si bariere, nu pentru a ma elibera, ci pentru a-mi ispasi pedeapsa, crezand ca odata trecut de ele, lumea va fi altfel. Dar nu va fi. Stiu de data trecuta. Lumea e aceiasi, din nou. Doar barierele sunt mai puternice si zidurile ceva mai inalte. Cu toate astea, ma chinui sa le daram doar pentru a le ridica inca odata, de data asta chiar si mai puternice. In tot timpul asta uit de tinta. Ea nu fuge, sta acolo si ma asteapta. Are tot timpul din lume. Doar eu nu-l mai am.
Si stau si ma izbesc disperat de mine. Multi vad asta, unii ignora, altii vor sa ma ajute, dar n-au cum. Orice mana intinsa imi vine ca o palma peste fata, orice franghie aruncata de pe malul opus se impleteste doar cu celelalte si se transforma intr-un gard. Doar eu ma pot ajuta, tine de vointa mea. Insa de ce as vrea sa ma ajut sa uit de mine si sa-i imbratisez pe altii? Doar ca sa ma invat iar minte si sa-mi aduc aminte unde e tinta.
Ar fi frumos ...sa tintesc cu ceva ajutor... dar nu e! Cel putin nu acum...
"-Dar, totusi, ia sa scot eu capul sa vad ce a mai aparut?"
..Banuiesc ca sti ce urmeaza..
Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!
Be seeing you!
