Tehnologia asta! Da, stiu, suna ca si cum ar veni de la o persoana senila... Dar fenomenul senilatatii mi se pare ca reprezinta cel mai bine modul cum evolueaza lucrurile in "minunata" noastra lume. "Tehnologia asta!"... ne creaza atat de multe posibilitati noi, dar, in loc sa profitam de ele si sa ne extindem realizariile, parca devenim tot mai seci, tot mai limitati, tot mai mult interesati de lucrurile evidente si imediate, lasand la o parte ceea ce tine de domeniul viselor si visurilor.
O ilustratie perfecta pentru ceea ce vreau sa spun esta "evolutia" cinematografiei. Am ajuns mai nou sa ne referim mai mult la "industria" cinematografica in loc de "arta", recunoscand astfel in mod clar decaderea acestei ramuri artistice.
La inceputul si mijlocul secolului trecut, s-au realizat, cu mijloace extrem de rudimentare, adevarate capodopere, care, combinand muzica, imaginile si textul, reusesc sa creeze si sa transmita stari de spirit si trairi incredibil de puternice. Filme din perioada expresionismului sau a suprarealismului de la inceputul secolului XX precum "The Man Who Laughs", "Faust", "The Cabinet Of Doctor Caligari", "Nosferatu", "Vampyr", "The Fall Of The House Of Usher", "Un Chien Andalou" si altele, au efecte aproape traumatizante asupra celui care le urmareste si, totusi, au fost realizate cu decoruri simple, cu cateva camere de luat vederi fara "functii suplimentare" si cu doar o mana de oameni care au dat dovada de multa determinare, talent si profesionalism. Nu au fost necesare bugete astronomice, tehnologie spatiala sau mai stiu eu ce briz-briz-uri si fite.
Pe masura ce inaintam in timp, cinematografia devenim tot mai "senila" si sclipirile geniale devin tot mai rare (ex: "The Tomb Of Ligea", "Hangover Square", serialul "The Prisoner"), pentru ca, ajungand in zilele noastre, aceste sa fie aproape inexistente. Filmele precum "The Godfather" sau "And Justice For All" sunt foarte bine realizate si foarte bine jucate, dar sunt mult prea ancorate in realitate si in concret. Ar mai fi o categorie speciala de filme asa-zise "psihologice", acele thriller-e in genul "The Silence of the Lambs", "Hannibal", "Identity", "The Red Dragon" etc., care se apropie de rangul operelor artistice, insa le lipseste ceva, nereusind sa induca acea "transa" specifica operelor de arta. Peter Jackson a avut curajul sa se incumete in ecranizarea celebrei carti a lui J.R.R. Tolkein si a avut inspiratia de a nu modifica prea tare creatia originala, reusind astfel sa produca un film net superior "contemporanitatiilor" sale.
Zilele trecute am fost de-a dreptul oribilat cand am vazut un trailer al unui film pe care nu-l pot cataloga decat ca un fel de jignire la adresa predecesorului sau omonim - "The Fall Of The House Of Usher". Acest nou, asa-zis film nu e altceva decat o adunatura de secvente cu tenta sexuala sau menite sa sperie copiii si retardatii, jucate de niste tarfe cu eticheta si fotbalisti cu cariere ratate. Din pacate, acest tip de film este un etalon pentru ceea ce se intampla in cinematografia "moderna". Te apuca jalea cand arunci o privire asupra "Box Office"-ului si vezi ce gunoaie fara pic de spirit sunt in top! Cat de curand oamenii o sa ajunga sa faca "interpretari artistice" asupra gemetelor din filmele porno, pentru ca filmele artistice "nu se mai cer", iar, pentru adunatura de bucati de carne numite ironic "public", genialitatea e de mult timp intr-o alta dimensiune, imposibil de ajuns. Sunt curios ce mare "cerere" a existat pentru "The Man Who Laughs", de exemplu? Oricum, n-are rost sa analizez lipsa de vointa si vanitatea lumii moderne. Nu as rezolva nimic!
Ma bucur, totusi, sa pot spune ca exista o exceptie de la aceasta regula a decaderii, exceptie ce, bine-nteles, intareste regula. Aceasta "exceptie" este reprezentata de ecranizarea din anul 2004 (chiar in mileniul nostru!) a celebrului musical "The Phantom Of The Opera", inspirat din cartea lui Gaston Leroux si din filmul mut cu acelasi nume realizat in 1925, cu Lon Chaney in rolul "Fantomei". Andrew Lloyd Webber (producator si compozitorul celebrei coloane sonore), printr-o colaborare perfecta cu regizorul Joel Schumacher, a reusit nu doar sa egaleze varianta originala (lucru aproape imposibil in lumea asta cinematografica), ci chiar s-o depasasca din multe puncte de vedere. Muzica din flm are o forta extraordinara si este recunoscuta pentru asta in orice colt al lumii, ridicand parul pe spate (fie din placere, fie din cauza fricii - depinde denatura psihicului) oricarui om care intra in contact auditiv cu ea. Fiecare variatie de note vine, parca, precum un val puternic ce te loveste din plin si te rostogoleste de cateva ori, dupa care nu mai reusesti sa-ti gasesti coordonatele si plutesti intr-o aparenta deriva, dar acea deriva este, de fapt, directia buna inspre starea sufleteasca perfecta pentru a intelege cu adevarat esentele filmului. Prestatia actorilor principali este, cel putin in anumite momente, exceptionala si te face sa traiesti sentimente puternice de natura romantica, nereferindu-ma la sensul libidinos al romantismului inteles de lume in general, ci la curentul artistic cu specificul sau. Simt o mica mahnire cand ma gandesc la faptul ca un actor ca Gerard Buttler, dupa ce a reusit sa interpreteze atat de bine rolul Fantomei, s-a injosit sa joace intr-o catastrofa de film precum "300", dar, spre o oarecare disperare a mea, "degradarea" despre care vorbeam trebuie sa continue...
Sunt convins ca toti cei care au vizionat filmul sunt profund impresionati de povestea romantica clasica si de sunetul impunator de orga din celebrele melodii, dar stau si ma intreb cati au incercat sa mearga mai departe de atat? Cati au fost nemultumiti cu firul simplu al unei istorisiri de genul "Fat-Frumos salveaza printesa din ghiarele unei fantome" si au aruncat o privire mai patrunzatoare, capabila sa treaca de luciul oglinzii si sa ajunga in adancurile operei? Acest film e o opera de arta, se simte asta, emana acea energie imposibil de descris si, daca am invatat ceva in ultima perioada este faptul ca, in momentul in care ai de-a face cu arta, nu trebuie sa iei in considerare praful de de-asupra ei, ci sa te lasi ametit, purtat pe "valuri negre" (vorba lui Mr. Doctor), pentru ca in final sa ti se releve diverse intelesuri si raspunsuri care fie se afla in tine si nu le-ai constientizat inca, fie vin ca un torent din cunoasterea Creatorului sau poate chiar amandoua combinate. Asta m-a facut sa fiu mai atent la toate aspectele filmului, sa-l privesc din spatele "oglinzii" si sa remarc cateva "accidente" de pe parcursul operei care imi scot in evidenta un lucru transmis cu ceva mai multa subtilitate si de catre varianta din 1925. Nu stiu daca aceste "accidente" sunt intentionate sau nu. Nu am gasit nici o referire la adresa lor in nici una dintre lucrarile criticilor sau autorilor filmului, dar acest lucru e lipsit de importanta, deoarece inspiratia artistica nu vine printr-un proces constient. Foarte multi artisti mor inainte de a realiza grandoarea si splendoarea creatiilor lor si aici as putea da nenumarate exemple, dar m-as intinde prea mult.
Toate acele "accidente" de pe parcursul filmului, ce tin in special de efecte menite sa desprinda actiunea de domeniul realitatii (ex: stingerea lumanarilor de un vant misterios, maini ciudate care ies prin pereti si tin lumanari in mana, alte lumanari ies dintr-un lac subteran si se aprind singure etc.), ma fac sa fiu sigur pe mine atunci cand spun ca adevaratul subiect abordat nu este acea poveste de dragoste atat de evidenta, ci este ceva mai adanc, mai personal, ceva destul de sumbru ce sta ascuns in spatele unei masti romantice. Este vorba de o oarecare personificare a unui fenomen ce se petrece la nivelul fiecarei fiinte umane si anume acela de a alege modul de existenta.
Nu stiu cati or sa fie de acord cu mine, dar Christine Daae mi se pare a fi reprezentarea persoanei, a eului in stare bruta, de natura copilareasca, neatinsa de nici un fel de influenta (negativa sau pozitiva), care, ajunsa in situatia de a reactiona la fortele exterioare ei, ajunge sa cunoasca celelalte doua "personaje" - Fantoma si Raoul. Aceste doua personaje sunt reprezentari ale modelelor de personalitate pe care Christine le poate imbratisa, a celor doua posibilitati de a exista: Fantoma este in mod cat se poate de clar simbolul geniului, al fiintei atat de complexe si stralucite incat, pentru restul lumii, pare de-a dreptul monstruos, iar Raoul reprezinta acel model ideal al membrului de cinste al societatii, respectat si adorat de toti cei din jur. Nu am sa analizez prea in detaliu fiecare trasatura a celor trei entitati, orice persoana putand sa "aprofundeze" si sa simta pe pielea lui intreaga imagine a fiecaruia dintre cei 3 vizionand filmul, ci am sa ma concentrez mai mult pe relatiile dintre ele si efectele lor.
Nu e de mirare faptul ca cele doua personaje masculine (precizez ca sexul nu are nici o importanta in aceasta "ecuatie") sunt alaturi de Christine inca din copilaria ei. Defapt ele sunt parte din personalitatea ei si aceasta unitate este sugerata in mod continuu pe tot parcursul filmului prin textele melodiilor principale (vezi "Phantom Of The Opera", "All I Ask Of You", "The Point Of No Return"). Nu consider a fi o coincidenta faptul ca prima melodie cantata de Christine este "Think of ME". Este o metoda eficienta de a stabili tema inca din start. In scena oglinzii, Fantoma insusi indinca faptul ca este parte din acelasi personaj ca si Christine ("Look at your face in the mirror... I am there, inside!"), iar succesul sopranei este defapt rezultatul manifestarii sale. Desigur, toate aceste idei de unitate si/sau posesie a unui personaj fata de celalalt pot fi interpretate ca un fel de declaratii frumoase de dragoste sau manifestari ale iubirii, dar mi se pare mult prea superficiala o astfel de interpretare. Se simte un gol in ea datorat superficialitatii.
De-alungul filmului, cele doua variante existentiale - Fantoma si Raoul - isi disputa suprematia asupra personalitatii lui Christine, relevandu-si fiecare, in acelasi timp, avantajele si dezavantajele lor. Fantoma este acea genialitate care iti da posibilitatea de a crea arta suprema ("The Music Of The Night"), de a explora "strange new worlds" si de a trai "as you've never lived before", dar, pentru a avea aceasta conditie, trebuie sa te impaci cu ideea de a trai retras in intuneric, respins de restul oamenilor si de a renunta la orice conexiune cu viata obisnuita ("Leave aside all your life you knew before"). Raoul este acea conditie a omului "normal", a modelului urmarit de majoritatea oamenilor, care iti ofera acea siguranta, protectie pe care cu totii ne-o dorim si, in acelasi timp, ne "salveaza" de la singuratate (vezi "All I Ask Of You"), dar totodata, te priveaza de acea glorie, iti limiteaza perspectivele ("No more words of Darkness... Forget this...") si te transforma intr-un "slave of fashion".
Alegerea intre cele doua variante se dovedeste a fi intotdeauna extrem de dificila, dar orice persoana pusa in fata unei astfel de alegeri ar trebui sa fie de-a dreptul extaziata, deoarece nu toti au privilegiul de a avea o astfel de optiune. Din pacate, pentru majoritatea oamenilor, alegerea este facuta de entitati exterioare. Toate personajele secundare din "The Phantom Of The Opera" sunt exemple de cazuri in care, dintr-un motiv sau altul, li se neaga accesul la inspiratia sacra si incearca sa compenseze acest gol interior prin diverse metode, fara a putea reusi. Meg Giry este intruchiparea persoanei care simte acea atractie fata de absolut, de genial, cu toate ca o sperie, dar dorinta ei de a merge mai departe prin "tunelurile intunecate" este reprimata cu repeziciune de mama ei, bine-nteles, inspre "biele" ei. Acelasi lucru se gaseste in aproape orice familie, copiii fiind educati si, uneori, chiar fortati sa renunte la orice aspiratie catre conditia suprema. Li se induce cu forta mentalitatea de a urmari o viata "normala", linistita si sigura. Meg continua, totusi, spre finalul filmului sa se aventureze in cautarea acelei "fantome" care sa-i dea inspiratia, dar este prea tarziu si va ramane doar cu posibilitatea de a achizitiona, mai tarziu, prin licitatie, diverse lucruri care au fost fie facute, fie influentate de acea entitate geniala ascunsa. Mama lui Meg, "Madame" Giry, este acel tip de persoana care nu poate sa acceada la conditia de geniu (fie din frica fie din pura incapacitate de diverse forme), dar care ajuta pe altii sa creasca din pozitia ei (nu intamplatoare) de "profesoara", astamparandu-si astfel acea nevoie de grandoare. Cei doi proprietari ai Operei din Paris, datorita provenientei lor, sunt nu doar incapabili de a intelege Arta, ci respinsi de-a dreptul de insusi intruchiparea ei, amintindu-li-se faptul ca "locul lor e la birou, nu in arte". Acest refuz al Fantomei de a le permite accesul in lumea artelor este justificat de degradarea lor, de lipsa bunului gust. Istoria lor e legata de o imbogatire dubioasa printr-o afacere cu gunoaie, iar barfele si faptele ce tin de natura profana sunt considerate, in mintea lor, de mare pret. Cu toate ca se zbat cu mult efort sa transceada intr-o lume superioara, incercand sa se foloseasca de afaceri si contacte fortate cu "lumea buna" pariziana, acea impuritate a lor ii tine batuti in cuiele mediocritatii. Intreaga societate, simbolizata de gloata de furiosi de la sfarsitul filmului, omoara orice urma de sclipire geniala din jurul ei ca un act defensiv, deoarece ea este cu adevarat pusa in pericol de aceste maniferstari ale fiintelor superioare.
Aceasta mare "alegere existentiala", prezentata in film ca un act dramatic singular, este de fapt un proces continuu ce se desfasoara in sinea noastra la fiecare atitudine pe care o luam, indiferent de caz. Este un adevarat paradox aceasta oprimare a unei laturi existentiale pentru a permite supravietuirea, paradox foarte bine ilustrat de intrebarea retorica a lui Christine: "Am I to risk my life to earn a chanse to live?". Ne riscam in fiecare moment "viata artistica" pentru a avea o sansa de a supravietui in lumea obisnuita. Totodata, ne punem in foarte mare pericol viata noastra "sociala" la fiecare manifestare a geniului interior, la fiecare tentativa de a accede la gloria artei. Exemple din viata personala le poate gasi oricine daca isi analizeaza doar ultimile decizii pe care le-a luat.
In film, situatia de criza se rezolva in acelasi mod in care se rezolva majoritatea alegerilor noastre - geniul este refuzat, oprimat in favoarea unei vieti sigure si obisnuite. Cu toate astea, genialitatea nu dispare, ci se retrage inapoi, in intunericul sufletului, exact in acelasi mod prin care si-a facut si aparitia - prin intermediul oglinzii. Simbolul oglinzii este prezent in multe opere, semnificand acea poarta spre interiorul persoanei si spre dimensiuni noi in care lucrurile sunt percepute diferit si la un alt nivel. Geniul apare atunci cand incepem sa privim lucrurile "din spatele oglinzii", cand abordam perspective diferite si facem cunostinta cu acea lume care este la fel, dar, in acelasi timp, opusa si creem acele opere de arta (in diverse forme) care imita realitatea, dar sunt incarcate de cu totul alte sensuri incompatibile cu lumea "normala" ("Same and adverse, the real and its stage."). Cand ne intoarcem privirea de la noi, de la imaginea "opusa si la fel" din oglinda si incepem sa privim spre "restul", geniul dispare si se ascunde din nou.
Am folosit aproape obsesiv diverse forme ale cuvantului "geniu". Nu sunt convins ca e bine folosit, dar mi se pare a fi cel mai aproape de a descrie acel lucru care ne da individualitatea si acea stralucire speciala, acel lucru care, intr-un final, ne creaza. Reactia posesivo-agresiva a Fantomei si a partii personalitatii noastre simbolizat de ea este, deci, justificata, deoarece ea este cea care ne "determina" si fara de care am fi doar o simpla unitate statistica, dar, cu toate astea, noi alegem de cele mai multe ori sa o negam si sa o "tradam" doar de dragul acceptarii altora. Acelasi fenomen este prezentat si in Biblie, cand Petru se leapada de insusi Dumnezeu din cauza fricii de a fi persecutat de societate. Fara Fantoma, Christine nu ar fi ajuns pe scena decat in calitate de balerina ordinara si nu ar fi fost recunoscuta nici de public, nici de catre Raoul. Aceiasi reactie brutala vine si din partea cealalta in momentul unei alegeri nefavorabile. In film sunt putine momente in care Raoul este pus in situatii in care Christine il respinge, dar agresivitatea isi face aparitia chiar si la cele mai slabe tentative. In timpul scenei oglinzii, Raoul incearca furios sa rupa usa. Acest gest poate fi interpretat ca un act cavaleresc de protectie, dar din interiorul camerei nu se auzeau sunete ce sa exprime o stare de dificultate a lui Christine. Incercarea de patrundere fortata este, deci, menita sa oprime orice posibilitate de interactionare intre Christine si "The Angel of Music". De asemenea, in scena de pe acoperisul Operei din Paris, tonul imperativ prin care Raoul cere uitarea Fantomei, precum si tentativa de a sugera insanitatea gandurilor legate de Fantoma ("It was a dream and nothing more") pot fi indicii asupra posibilei persecutii pe care ar putea sa o primeasca Christine in cazul unei "alegeri nepotrivite". Oricum, principalul mod de pedepsire folosit de aceasta latura nu este neaparat violenta ci mai degraba izolarea, excluderea si abandonarea.
Finalul filmului aduce aminte asupra faptului ca cele doua parti ale personalitatii noastre ne insotesc pe tot parcursul vietii indiferent de rezultatele deciziilor crude pe care trebuie sa le luam permanent referitoare la permiterea manifestarii uneia si oprimarii celeilalte. Totodata, prin micile omagii aduse la mormantul lui Christine se induce in constiinta privitorului continuitatea realizarilor noastre chiar si dupa incetarea vietii propriu-zise. Alegerea lui Raoul de a aduce un lucru ce apartinea Fantomei denota faptul ca isi recunoaste oarecum inferioritatea, remarcand faptul ca operele de arta continua si dupa moarte, in timp ce momentele scurte de fericire pamanteana se sting odata cu noi. Maimutoiul care canta "Masquarade" a fost creat din insusi suferinta Fantomei, iar acest lucru ii confera o pozitie favorabila in relatia cu timpul. Prima replica a lui Raoul din film este o constatare a valorii si rezistentei papusii artizanale ("A collector's piece indeed! Every detail exactly as she said.") urmata de o intrebare retorica prin care se releva victoria artei asupra timpului ("Will you still play when all the rest of us are dead?"). Sunt convins de faptul ca atentia de la inceput nu este concentrata pe "Creatie" doar in mod accidental. Ea este acel lucru care conteaza si care ramane in final. Omul moare fizic, dar manifestarile sale spirituale persista in existenta si devin omagii pentru existenta noastra, iar fara inspiratie sacra ne ofilim degeaba.
"The Phantom Of The Opera", unul dintre ultimile exemplare ale unei specii pe care de disparitie, este, deci, o opera de arta in adevaratul sens al cuvantului, care, la o privire mai atenta, devine o alegorie a fiintei umane aflata permanent in dificila situatie de a alege intre obisnuit si special, intre profan si sacru, intre siguranta si risc, intre print si monstru si care ar trebui sa puna pe ganduri pe orice om inzestrat cu o minima constiinta existentiala.
Masca incepe sa arda tot mai tare...
Tu ce alegi?
Be seeing you!
Prin striatiile pleoapelor mele vad, rasarind cu capul sus, un fel de sarpe. Coltii, mult prea mari, ii atarna afara neputand fi inchisi in gura. Pene, par, solizi, toate amestecate imbracau slinos creatura cu ochi insangerati. Depasind orice standard de monstruozitate, mai avea un pic si scotea foc pe nari.
